Decembrie 1989 - Decembrie 2009

Atunci aveam 2 ani. Dormeam undeva într-un pătuţ, pierdut în neştire într-una din miile de locuinţe din Bucureşti. Şi nici visuri nu aveam despre ce se întâmplă în lumea reală. Poate doar vre-un glonţ răzleţ care se mai auzea din când în când pe străzile întunecate îşi mai avea ecou în căpşorul meu pâlpâindu-mi pleoapele.
Acum am 22. Şi tot ce ştiu e din poveştile tatei şi de la televizor.
Am văzut zilele astea un reportaj la tv, unde o femeie şi-a pierdut băiatul, soţul şi doi gineri în acele vremuri tumultuoase. Iar durerea ei era că aceştia au murit degeaba. Aşa să fie? Să nu se fi meritat acea revoluţie? Într-adevăr ne-am schimbat radical? Nu ştiu ce să mai cred... REVOLUŢIA!?
Tot de la părinţi ştiu cum era şi înaintea ei. Dar eu trăiesc după ea! Şi cu raţiunea mea, mă îngrozesc de timpurile care le ducem. Dacă aş fi avut atunci vârsta de acum, la spontaneitatea pe care o am, cu siguranţă aş fi ieşit să-l huidui pe Ceauşescu. Dar apoi, 20 de ani ar fi trebuit să fac asta într-una cu fiecare conducător...
Dumnezeu să se îndure de România...

Frunze, frunze, frunze...

...

Frunze, frunze, frunze,
sub copacii goi,
alergând prin vânturi,
putrezind în ploi.
Din mirajul vieţii
astăzi ce-a rămas?
Frunze, frunze, frunze,
doruri fără glas...

Aripi, aripi, aripi,
zboruri de clăbuc...
Clipe călătoare
către zări se duc.
Cine să le-ntoarcă
lângă inimi reci?
Aripi, aripi, aripi,
ce se duc pe veci...

Umbre, umbre, umbre,
în amurg se cern.
Peste ramuri goale
rând pe rând se-aştern.
Bucurii şi visuri
unde sunt acum?
Umbre, umbre, umbre,
amintiri şi scrum...

Cerul, cerul, cerul,
te-a chemat mereu;
sângera pe cruce
Omul Dumnezeu.
O, de-ai vrea să-ţi şteargă
rana celui rău,
cerul, cerul, cerul,
azi ar fi al tău...

Costache Ioanid